Cum am suferit un infarct și am învățat să trăiesc din nou după acesta

Jeff Breece descrie în detaliu experiența avută din momentul depistării infarctului până la găsirea unui nou mod de viață.

Viața poate semăna cu o linie trasată pe o hartă. Din acel moment de la 20 de ani când ne dăm seama cine suntem până când ne dăm ultima suflare. În orice moment al acestei căi, putem alege să ne uităm în jur și să ne adaptăm. Sau putem să ne îndreptăm spre aceeași direcție pe care ne-am setat-o la începutul călătoriei.

Există totuși momente când pistele false sau dezastrele naturale aleg o cale greșită pentru noi, în mod neașteptat. Uneori această cale este radical opusă. Această postare descrie un moment din viața mea când am fost nevoit să-mi schimb direcția după ce am suferit un infarct miocardic extrem de periculos (numit de americani "facatorul de vaduve" sau widowmaker), care m-a aruncat pe calea afecțiunii cardiace.

M-am mutat înapoi din Texas în statul meu natal Ohio unde lucram la o firmă mică de IT pentru patru sau cinci clienți. Atribuțiile mele erau să scriu coduri și să colaborez cu clienții pentru a înțelege și a le implementa scopurile digitale - ajungând să lucrez între 60 și 70 de ore pe săptămână.

Încercam în același timp să ajung la forma fizică pe care o aveam înainte să vin în Texas, mergând la sală de cinci ori pe săptămână la sediul local YMCA. La 46 de ani aveam un program fizic intens și mâncam sănătos ca să mă pregătesc de vârsta de 50 de ani.

Totul mergea ca pe roate. Urma să fiu promovat în cadrul companiei, examenul medical anual arăta că am o stare bună de sănătate, ca de obicei. Simțeam că sunt din ce în ce mai puternic și mai în formă ca rezultat al faptului că un an întreg muncisem la sala de forță. Totul era în regulă și simțeam că sunt în control asupra vieții mele.

M-am trezit într-o dimineață cu o senzație de disconfort în brațul stâng și în piept, dar am pus-o pe socoteala exercițiilor din ziua precedentă când ridicasem greutăți la piept și brațe. Totuși nu puteam să trec peste senzația că ceva era în neregulă.

Simțeam că treceam peste ceva și nu înțelegeam ce anume. Aș fi vrut să pot mări imaginea ca pe telefon ca să văd ceea ce nu puteam. Nu am scăpat de această senzație, indiferent cât îmi spuneam că totul e în regulă. Aveam o întâlnire cu un client în câteva ore, așa că am făcut tot posibilul să trec peste acea senzație. Mi-am făcut cafeaua, am făcut duș, m-am îmbrăcat și mi-am început activitatea.

Am intrat în mașină și m-am îndreptat spre prima întâlnire de pe ziua aceea când am observat că fruntea mi-era acoperită de transpirație. Era ultima zi din martie și, în zona în care trăiam, era frig precum iarna. Nu mi-era cald și nu făcusem nici un fel de efort în acea dimineață.

Am avut din nou acea senzație. Am simțit că ceva e în neregulă, așa că am schimbat direcția și m-am dus la cea mai apropiată secție de primiri urgențe și, în scurt timp, eram conectat la un aparat EKG. Tensiunea mea era foarte ridicată dar examenul EKG era normal.

Am fost pus sub observație timp de 12 ore. Unul dintre instrumentele pe care medicii îl folosesc pentru a vedea dacă inima se află sub presiune este testul cu enzime cardiace numit testul de troponină. Primul test din trei a fost absolut normal. Cel de-al doilea nu a mai fost iar acela a fost momentul în care toată lumea, cu excepția mea, și-a dat seama că ceva era în neregulă.

Medicul a vrut inițial să mă trimită să fac o testare de stres nuclear pentru a depista eventuale blocaje dimineața următoare, dar după ce s-a uitat mai bine la arterele inimii, m-a trimis direct la laboratorul de angiografie, pentru montarea unui stent. Au găsit un blocaj serios în artera descendentă anterioară stângă. După intervenție mi-am sunat părinții, soția și cel mai bun prieten care mă așteptau și cu care m-am întâlnit când am fost transportat afară. Totul s-a terminat repede și m-am trezit imediat la reabilitare.

Începutul unei călătorii de durată

În săptămâna următoare, mi-am dat seama că experiența din spital a fost partea cea mai ușoară. Ce mi s-a întâmplat ulterior este ceea ce nu se popularizează suficient:

După un infarct, poți suferi depresie severă și anxietate în mod frecvent. Studiile indică faptul că până la 33% din pacienții cu infarct ajung să sufere de o anumită formă de depresie.

Nu avusesem nici unul dintre aceste simptome înainte de infarct, dar după acesta mi-am dat seama că nu pot să dorm. Mintea mea era în stare de agitație. Simțeam că mi se dăduse o grenadă armată pe care o purtam în buzunarul de la piept fără să știu când o să explodeze.

Discutam cu o mătușă al cărei soț se lupta de mult cu cancerul și care mi-a împărtășit unele dintre mecanismele acestuia de supraviețuire. M-a sfătuit să mă uit în oglindă în fiecare dimineață înainte să mă îmbrac, înainte să mă pieptăn sau să mă spăl pe ochi.

 “Spune-ți atunci: Am suferit un infarct”, îmi zise ea.

“În fiecare zi?” am întrebat eu.

 “Da, în fiecare zi.”

Lupta cu depresia și anxietatea  

După câteva luni, atunci când lucrurile au scăpat de sub control din punct de vedere emoțional, am mers la psihoterapie. Mi-a confirmat că sfatul mătușii mele era foarte bun având în vedere că mă îndrumă mai repede pe “calea suferinței spre obiectivul acceptării”. M-a învățat și o tehnică la care am fost refractar inițial, neconsiderând-o destul de masculină.

Înainte eram genul acesta de persoană, nu-mi exprimam sentimentele, îmi rezolvam problemele singur neavând nevoie de ajutorul nimănui. Înțelegeți la ce mă refer.

Sfatul psihoterapeutului era să-mi imaginez fiecare criză de anxietate ca o persoană căreia îi pasă de mine. Tot ceea ce trebuia să fac era să liniștesc acea persoană, să îi mulțumesc pentru grijă și să îi rog să revină mai târziu. Cum am aflat mai târziu, acest mecanism utiliza anxietatea ca un instrument pentru a rămâne vigilent și a nu aluneca pe o pantă periculoasă. Mi-au trebuit ani să perfecționez această tehnică, dar într-un final am reușit.

Fie vorba între noi, nu e zi în care să nu mă gândesc (și au trecut cinci ani de atunci) la grenada pe care o port în buzunarul de la piept. Cred că acesta e motivul pentru care am început să alerg în loc să ridic greutăți, cum făceam înainte. Alergatul mă făcea să uit.

Am citit o carte de meditație în care acest fenomen era numit ”calul de vânt”. Ceva de genul că mintea noastră aleargă precum un cal sălbatic fără țintă până când se epuizează din cauza efortului. Apoi gândurile se consumă și corpul ia frâiele pentru a se recupera și a respira.

Așa aș putea descrie alergatul pe cărările de-a lungul râului de lângă casa mea, primii trei ani după infarct. Izbucneam în plâns atunci când alergam mai mult, uneori ajungând la 30-35 de km pe măsură ce deveneam mai rezistent. Vedeam anotimpurile cum trec. Alergam fără cămașă atunci când ploua vara iar senzația era atât de plăcută. Am văzut atâtea răsărituri și apusuri. Am distrus cinci perechi de încălțăminte sport (pentru cei care cunosc, echivalentul a 2500 de km). Totuși, indiferent cât alergam, nu puteam scăpa de tovarășii care mă însoțeau mereu: anxietatea și depresia.

Toate examinările anuale cardiace arătau bine. Luam medicamentele prescrise de cardiolog. Îmi urmăream tensiunea și nivelul de colesterol. Mâncam sănătos, bucurându-mă totuși de alimentele preferate. Îmi redusesem nivelul de stres. Acestea sunt pentru mine părți ale unui întreg, percepând sănătatea ca având mai multe aspecte.

Am decis să escaladez muntele Hood din Portland, Oregon, cu cel mai bun prieten al meu, până la vârful McNeil’s. Acesta a fost un eveniment măreț pentru mine.

Înainte de a vă hazarda la asemenea fapte, este indicat să discutați cu medicul mai întâi, așa cum am făcut și eu, și mi s-a dat undă verde. Ceea ce m-a speriat cel mai mult a fost când eram pe versantul muntelui, fără acces apelul de urgență sau ambulanță și fără semnal la telefon. Doar eu, prietenul meu și muntele.

Dar ce e interesant este că am încetat să mă îngrijorez, așa cum am făcut prin alergat. Chiar dacă rămăsesem fără respirație din cauza modificării în altitudine (pe lângă traseul de 30 de km în acea zi din cauză că pierdusem cărarea). Dar acel moment în care stăteam la marginea gigantului de piatră și ascultam vântul lovind versantul a marcat începutul unui drum de cinci ani de reîntoarcere la drumeții și excursii.

Zilele acestea, plec în drumeții de weekend cam de două ori pe lună. Am fost în munții Smokies, în rezervația Dolly Sods, 160 de km în 6 zile prin munții Olimp din Washington, la cascada Yahoo Falls din zona Big South Fork, în zona Cumberland Falls și în atâtea alte locuri. Aceste excursii sunt o modalitate de a mă forța să înfrunt alegerea de a trăi cu o grenadă în buzunarul de la piept sau de a o lăsa de o parte și de a respira aerul proaspăt de munte cu aromă de pin.

Pot să simt soarele pe piele și sunt recunoscător pentru o experiență incredibilă, în loc să mă adâncesc în negura minții mele.

Alegeți viața în locul fricii

Astăzi trăiesc cu boală coronariană de ceva timp și încă nu știu cu ce obstacole mă voi înfrunta. Totuși, simt că domin această luptă. Chiar dacă înainte de infarct aveam probleme în a-mi arăta sentimentele, acum sunt mai deschis și mi-este mai puțin teamă să cer ajutorul atunci când am nevoie de sprijin emoțional. Nu-mi mai reprim sentimentele, cel puțin nu așa cum o făceam înainte. Nu mă deranjează că plâng atunci când simt nevoia, sau că râd atunci când vreau. Nu mă simt lipsit de speranță și nici speriat, și cred că nimeni nu ar trebui să se simtă așa.

Frica este ceva natural și te poate ajuta în unele cazuri, dar să trăiești prin prisma fricii este o alegere. Așa cum să trăiești viața și să te bucuri de fiecare minut al ei este o altă alegere. Indiferent de capacitățile fizice sau de progresia bolii, amintirile pe care avem, sentimentele de bucurie și dragoste pe care le trăim rezonează în jurul nostru, așa cum vântul bate prin pajiști și păduri.

Planuri de viitor 

Anul ce vine, plănuiesc să continui ceea ce iubesc cel mai mult. O activitate profesională interesantă. Sprijinirea persoanelor din viața mea. Să le fac loc celor din jur în gânduri și suflet. Să petrec cât de mult pot afară explorând câmpii, păduri și râuri și să merg unde mă duce drumul, cu zâmbetul pe față și cu voie bună.

Sper să împărtășesc mai multe astfel de povești în viitor cu cei care pot beneficia de pe urma experienței mele. Învățând să îmbrățișez viața cu boală coronariană, am reușit să-mi gestionez sănătatea contrabalansând un nou set de reguli cu succes, în calitate de proprietar și operator al unui organism lovit de infarct.

În final, aș dori să folosesc o vorbă folosită în timpul drumețiilor și care mă face mereu să zâmbesc atunci când drumul devine greu. Această vorbă înseamnă totul pentru mine. Înseamnă să nu ne lăsăm închistați de afecțiunea noastră ci să o privim ca o abatere de la drum, nu ceea ce ne definește.

“Tot înainte!”

---

Surse

• What is a ‘widowmaker’ heart attack? (n.d.). healthline.com - What Is a ‘Widowmaker’ Heart Attack? 
• Why is Troponin important? (n.d.). healthline.com - Troponin, an Important Protein 
• Nuclear exercise stress test. (2019). my.clevelandclinic.org - Nuclear Cardiac Stress Test 
• What to expect in a cath lab. (n.d.). bhf.org.uk - What to expect in a cath lab 
• The University of Minnesota. (n.d.). Coronary arteries. vhlab.umn.edu - left Anterior Descending Artery 

Dacă doriți informații suplimentare despre gestionarea afecțiunii dumneavoastră, vă recomandăm să vă adresați unui profesionist din domeniul sănătății.

NPS-RO-00348