Confruntarea cu furia și incertitudinea ca tânăr aparținător

Aparținător de la vârsta de 19 ani, Dan Harding explorează modul în care mare parte din furia pe care o simțea la început ascundea incertitudine și teamă.

Dan Harding avea 19 ani când a devenit îngrijitor și aparținător pentru mama și fratele său mai mic. 15 ani mai târziu, își dă seama că mare parte din furia pe care o simțea la început ascundea incertitudine și teamă.

Astăzi, își explorează emoțiile încercate la începutul călătoriei sale ca aparținător, în special atunci când au fost diagnosticați mama și fratele său. Meditativ și onest, Dan include sfaturile pe care ar vrea să le fi primit în tinerețe.

Întreaga mea lume s-a schimbat înainte să împlinesc 20 de ani.

Aveam 19 ani, locuiam în Spania și jucam rugby profesionist. Pe atunci, aveam foarte puține griji în viață, în afară de un singur lucru. În contradicție cu însorita Spanie, această problemă apăsa de câteva luni ca un nor întunecat asupra familiei mele.

Mama mea fusese bolnavă de câteva săptămâni. Părea a fi un atac urât de gripă sau o infecție. Indiferent ce era, nu-i mai trecea.

Eram o familie apropiată – doar eu, mama și partenerul ei, sora mea și fratele meu mai mic, care avea doar 2 ani. În acea perioadă locuiam departe de casa familiei, cu partenera mea, dar relația de familie era încă strânsă.

Boala mamei mele a început să se înrăutățească, așa că a început să meargă la mai mulți medici. Fratele meu de doi ani, Ramón, prezenta și semne de dificultăți de învățare, ceea ce era un alt motiv de îngrijorare.

Înainte să pot înțelege toate aceste schimbări bruște de situație, mama a fost internată în spital. Nivelul nostru obișnuit de comunicare s-a oprit. Am avut foarte puține vești de la ea – sau de la medicii ei – timp de o săptămână.

Mama mea a primit în sfârșit un diagnostic

Următoarea informație pe care am primit-o nu a fost prin contact direct; mama mea l-a rugat pe un prieten de familie să o viziteze. Eu și sora mea eram furioși. Simțeam că suntem ținuți deoparte. Amândoi eram îngrijorați, confuzi și aveam întrebări. Voiam răspunsuri!

Privind înapoi, îmi dau seama că furia era inutilă și îndreptată împotriva cui nu trebuia. Poate mama mea a vrut să ne protejeze cât mai mult timp posibil. Poate că întreaga familie se simțea la fel de pierdută ca sora mea și cu mine.

Același prieten de familie a venit la noi acasă după vizita la spital. Îmi amintesc că și vremea era schimbătoare. Era o zi foarte ternă și gri, o schimbare vizibilă față de climatul spaniol obișnuit. Trecătorii păreau triști, lipsiți de vitalitate, parcă în acord cu veștile unei astfel de zile sumbre.

În retrospectivă, strania lipsă de culoare a zilei se potrivea foarte bine cu dispoziția noastră.

John – prietenul de familie – ne-a explicat că mama era foarte bolnavă de cancer.

Eram îngrijorat și speriat – dar și furios

După ce am auzit vestea, furia s-a acumulat din nou, chiar mai puternică decât șocul sau tristețea. Îmi era ciudă că sora mea și cu mine nu am fost informați primii – mi se părea că am fost „lăsați pe dinafară”.

John a făcut tot posibilul, dar nu avea toate detaliile sau cunoștințele de care aveam nevoie. Nu a putut răspunde la multe întrebări; avea doar ingrata sarcină de a transmite veștile proaste.

Îmi amintesc că voiam să aflu daca acest cancer al mamei era genetic. Majoritatea celor din familia mea erau fumători și nu îmi venea să cred ce își fac cu mâna lor. Dacă fumatul era cauza bolii mamei?

Mielomul multiplu al mamei nu putea fi vindecat

Câteva zile mai târziu, mama a venit acasă cu mai multe răspunsuri și mai multe informații. Diagnosticul oficial era de mielom multiplu. Mielomul multiplu este un tip de cancer care afectează țesutul moale din centrul oaselor (măduva osoasă). Se numește „multiplu” deoarece afectează frecvent mai multe părți ale corpului în același timp.

Acest tip de cancer cauzează dezvoltarea paraproteinelor în sânge, slăbirea oaselor și blocarea producției de celule sangvine sănătoase.

Mielomul multiplu nu are o tumoare caracteristică sau un nodul, spre deosebire de alte tipuri de cancer, nici nu prezintă multe simptome în stadiile sale incipiente. Adesea, medicii pot depista prezența acestuia numai printr-un test de sânge sau urină de rutină, urmat de o biopsie de măduvă osoasă.

Până în prezent, mielomul multiplu este diagnosticat mai frecvent la bărbați sau adulți cu vârsta de peste 60 de ani. Mama avea doar 40 de ani, deci a fost un caz destul de rar.

90% din celulele sangvine ale mamei erau infectate cu mielom. Nu există posibilitatea de vindecare pentru mielomul multiplu, ci doar tratament. După cum ne-au spus medicii, era nevoie de un miracol ca ea să supraviețuiască mai mult.

Nu mai eram „doar” fiul mamei – am devenit îngrijitor și aparținător

Apoi, toată lumea a decis să contribuie și să o ajute pe mama cât mai mult posibil. Unii au făcut curățenie în casă, în timp ce alții i-au amenajat camera pentru întoarcere.

Nimeni nu s-a oprit să se gândească ce înseamnă acest diagnostic pentru ei înșiși sau ce se va întâmpla în viitor. Trăiam strict în prezent, fără să privim nici înainte, nici înapoi.

Două luni mai târziu, începusem să ne adaptăm la noul nostru mod de viață. Totuși, fratele meu în vârstă de doi ani, Ramón, avea încă dificultăți.

În ultimele șase luni, îl dusesem la diverși medici și specialiști în dezvoltarea timpurie. I s-a pus în cele din urmă un diagnostic – Ramón avea un subtip de autism numit „autism nonverbal”.

Înainte ca mama să fie diagnosticată, nu petrecusem prea mult timp cu Ramón. Eram cu 17 ani mai mare, locuiam cu prietena mea și aveam un loc de muncă ce necesita deplasarea în toată țara. Întotdeauna mi se păruse că era la fel ca orice alt copilaș. Poate un pic mai timid, și prefera să fie singur.

Când i-am aflat diagnosticul, l-am ignorat pe moment. Mama era atât de bolnavă și era în vârful listei mele de priorități.

Vestea i-a afectat mult mai mult pe ceilalți membri ai familiei. Nu știam sigur ce e autismul, iar mielomul mamei îmi acapara toată capacitatea de înțelegere la momentul respectiv.

Din fericire, mama a înțeles de cât de mult sprijin va avea nevoie Ramón și cât de importantă este intervenția timpurie.

Fiecare zi aducea o nouă provocare și mai multe emoții

A fost o perioadă dificilă în viața mea. Nu am cerut ajutor și nu am vorbit cu nimeni. Nu existau multe centre de unde aparținătorii să primească sfaturi sau măcar să se descarce. Aveam atâtea emoții amestecate și eram prea încăpățânat ca să citesc și să învăț.

Mai presus de toate, eram furios. Pare rușinos să recunosc asta, dar furia depășea majoritatea celorlalte sentimente în primele zile. Îi purtam pică mamei pentru că nu ne-a spus despre mielom imediat ce a aflat. Eram furios pe toți ceilalți pentru că nu mă ascultau atunci când puneam întrebări sau semnalam probleme.

15 ani mai târziu, aș vrea să fi privit lucrurile cu mai multă înțelegere – atât pentru mine, cât și pentru ceilalți. Toată lumea era stresată, îngrijorată și avea propriile probleme, pe lângă toate cele evidente.

Probabil că au dat atenție întrebărilor și preocupărilor mele. În realitate, nimeni nu înțelegea știința sau nu putea să o explice pe înțelesul tuturor. De asemenea, îngrijirea era la fel de nouă pentru ceilalți ca și pentru mine.

Și, practic, eram încă un adolescent. Când adulții din jurul meu se vedeau siliți să spună „Nu știu”, probabil că se simțeau neputincioși. Oamenii vor să simtă că au un anumit control, chiar și atunci când acest control nu există.

3 lucruri pe care îmi doresc să le fi știut înainte de a deveni aparținător

Iată ce mi-aș spune mie însumi, cel de la 19 ani:

1. Acordă-ți timp pentru a te gândi și la nevoile tale

Nu ești invincibil și nimeni nu se așteaptă să fii, așa că ai mai multă grijă de tine. Viața merge înainte.

2. Evaluează-ți starea mintală

Știu că ești furios, dar există emoții mai profunde, pe care nu le gestionezi. Vorbește cu cineva cu care poți fi sincer și față de care nu trebuie să te prefaci că totul merge bine. Această persoană te poate ajuta să-ți găsești drumul.

3. Găsește un mod pozitiv de a-ți exprima furia

Furia îți poate da energie acum, însă în timp te va epuiza. Nu ține totul în tine – găsește o posibilitate de a te exprima printr-un hobby, un interes sau discutând cu prietenii.

Aspecte esențiale de reținut

La 19 ani, mă îndoiesc că aș fi ascultat toate astea. Totuși, asta nu face ca sfaturile mele să nu fie adevărate. Dacă citești aceste lucruri și te regăsești în situațiile descrise, te rog să te asiguri că ceri ajutor. Discuțiile cu un terapeut sau cu un cerc de asistență online îți pot ușura sarcina. Nu renunța la tot ceea ce îți place și nu îți abandona interesele.

Desigur, situația ta poate însemna să faci compromisuri sau adaptări. Modul în care îți cultivi pasiunile poate să nu fie exact ceea ce ți-ai imaginat. Dar să faci ceva – indiferent cât de sporadic sau neregulat – este mai bine decât să-ți oprești viitorul în loc.

După cum văd eu lucrurile, puține probleme rămân de nerezolvat în viață. Important este să experimentezi și să vezi ce funcționează.

Sper că această relatare, precum și cele care urmează, ne pot ajuta, pe tine și pe mine, în călătoria noastră ca aparținători.

---

NPS-RO-00383-12-23