Primul maraton după diagnosticul de astm bronșic

Michelle nu a lăsat astmul să îi stea în cale atunci când s-a hotărât să alerge la maraton. Citește povestea ei.

"Când am fost diagnosticată cu astm, începusem deja să mă antrenez pentru primul semi-maraton. Timp de mai multe săptămâni, am acumulat kilometri în „palmares”, însă pentru că mă simțeam groaznic, m-am prezentat la medic.

În ciuda noului diagnostic, știam că trebuie să termin ceea ce am început. Nu pentru cineva anume, ci pentru mine însămi. Am crezut că dacă pot să parcurg 20 de kilometri având această boală cronică, înseamnă că am ajuns la un nivel bun de control al acesteia și totul va fi bine.

Deja am alergat trei maratoane complete și mă pregătesc pentru al patrulea care va avea loc în luna octombrie.

Când cei din jurul meu, în special cei care mă cunosc bine, aud că alerg puțin peste 42 de km, sunt șocați și încep să își facă griji. Se tem că mă forțez prea mult și că este periculos, sau că mă voi lovi. Și cel mai mult se întreabă de ce mi-aș forța limitele atât de mult la nesfârșit.

Răspunsul la această întrebare este ușor de înțeles— cel puțin pentru mine— iar după mulți ani, m-am resemnat și am acceptat faptul că ei nici măcar nu trebuie să înțeleagă.

Există o anumită frumusețe în lucrurile dificile. Să îți împingi limitele fizice și mentale îți oferă un sentiment de eliberare și încântare. Unele lucruri există în viață pentru ca doar tu să te bucuri de ele.

Începutul

M-am îndrăgostit de alergat încă din perioada copilăriei. În gimnaziu am început să joc fotbal american și să particip la curse de alergat, iar la colegiu am participat la diferite competiții interne. La liceu, în perioadele în care nu erau competiții de fotbal american, participam la alergări de fond pentru a rămâne în formă și eram pur și simplu încântată.

Câtor elevi de liceu le place să se trezească devreme pentru a alerga 11 km înainte de a merge la școală? Nu știu să răspund la această întrebare, dar pot să spun cu siguranță că eu eram unul dintre ei.

M-am înscris pentru a participa pentru prima dată la Maratonul Chicago în al doilea semestru al ultimului an de studii la Arizona State University. Eram îngrozită că în curând voi absolvi și mă voi muta în altă zonă unde nu am un loc de muncă, nu prea am prieteni și nici nu am prea multe economii. De ce nu aș fi adăugat antrenamentul pentru maraton în această combinație de factori stresanți?

Mi-am imaginat că alergatul m-ar ajuta să-mi limpezesc gândurile și să mă mențin în formă în timp ce fac trecerea către lumea adulților.

Nu e deloc surprinzător faptul că programul meu de antrenament s-a dovedit a fi puțin inconsecvent. Când m-am mutat la Chicago, mai aveam o lună la dispoziție pentru a mă pregăti pentru alergarea celor 42 de km înainte de a începe studiile de masterat. Am sfârșit prin a-mi găsi un stagiu stresant la o firmă de comunicații, aruncându-mă astfel în lumea celor care muncesc cu normă întreagă.

În plus, relația mea din acea perioadă se prăbușea de la o zi la alta sub presiunea distanței. La sfârșitul unei zile stresante, alergatul era ultimul lucru pe care doream să îl fac. În plus, simptomele astmului deveneau din ce în ce mai neplăcute din cauza climei din Vestul Mijlociu.

Primul maraton la care am participat

În ciuda tuturor obstacolelor și a lipsei de antrenament, am reușit să mă trezesc în ziua competiției cu o senzație de fluturi în stomac. Am devorat gofrele din făină integrală, umplute cu unt de arahide și miere și am încercat să beau o sticlă plină de apă înainte de a ajunge în zona în care eram împărțiți în grupe. Îmi amintesc cum stăteam alături de ceilalți participanți și cum mă gândeam că sutele de persoane din jurul meu par adevărați experți.

Toți participanții erau încântați și zâmbeau, discutând prietenos cu ceilalți alergători. Eu stăteam acolo cu ochii larg deschiși, ținând inhalatorul strâns în mână și întrebându-mă dacă nu este prea târziu să ies de acolo și să mă întorc acasă.

Ne apropiam din ce în ce mai mult de linia de start. Anxietatea mea era la un nivel record. La ce mă gândeam?

După aproximativ șase ore, am terminat primul meu maraton.

Când am trecut linia de sosire, fără să vreau, am fost copleșită de emoție. Îmi forțasem limitele la maximum și organismul meu era epuizat. În momentul trecerii liniei de sosire, abia puteam să îmi ridic brațele pentru a sărbători pentru că nu mă puteam opri din plânsul cauzat de bucurie, mândrie și durere fizică în același timp.

Însă randamentul și timpul în care am finalizat cursa nu erau nicidecum extraordinare. Din cauza faptului că m-am antrenat insuficient, am fost nevoită să merg sau să alerg foarte lent pe o porțiune semnificativă a traseului. De asemenea, m-am hidratat exagerat de mult întrucât mi-a fost frică să nu mă deshidratez.

Am început cursa într-un ritm mai rapid decât obișnuiam să încep alergările la antrenament. Întrucât endorfinele erau la un nivel record, sute de oameni ovaționau și alergam împreună cu mii de alte persoane, primii aproximativ opt kilometri m-au epuizat. Din acest motiv, am avut nevoie de inhalatorul cu medicația de urgență și a trebuit să încetinesc ritmul pe următorii 33,8 km.

După ce am terminat, colegii, prietenii și membrii familiei au vrut să știe ce timp am obținut și mi-a fost oarecum rușine. Consideram că aș fi putut să mă descurc mai bine. Cum e posibil să fi terminat maratonul tocmai în șase ore, în condițiile în care am alergat toată viața?

Nu după mult timp, însă, mi-am dat seama că de fapt acest timp obținut era un motiv de sărbătoare. Tot ce contează e că am terminat. Am plecat de acolo cu o medalie și cu un puternic sentiment al victoriei.

Știu că nu sunt un alergător obișnuit. Faptul că am astm mă obligă să îmi ascult organismul și să respect ceea ce vor plămânii. Am învățat să nu îmi forțez limitele prea mult, iar pentru asta, sunt recunoscătoare (la fel și medicii mei).

Și tu poți

În acest moment, mă mai despart șapte săptămâni de următorul maraton, iar în ultimele patru luni, m-am antrenat adecvat. Până acum, am acumulat sute de kilometri și am învățat atât de multe despre modul „corect” de a te antrena pentru o competiție.

Dacă te-ai gândit vreodată să parcurgi un maraton sau un semi-maraton, sau chiar o cursă de 5 km, rolul meu este să îți spun că poți să reușești.

Discută cu medicul despre ceea ce ți-ai dori să realizezi și propune un plan de tratament și pregătire pentru a te antrena în condiții de siguranță. Poți să te alături unui grup de antrenament sau să găsești un antrenor individual care îți va înțelege nevoile unice. Ia lucrurile încetul cu încetul și ascultă-ți corpul.

Frumusețea curselor de alergare constă în experiența trăită, nu în terminarea lor într-un timp cât mai scurt. Iar dacă vei vrea vreodată să alergi Maratonul de la Chicago, există șanse să mă găsești printre ultimii participanți, ținându-mi strâns inhalatorul și salutându-i cu mâna pe toți spectatorii, până la linia de sosire."

---

Dacă doriți informații suplimentare despre gestionarea afecțiunii dumneavoastră, vă recomandăm să vă adresați unui profesionist din domeniul sănătății.

NPS-RO-00292