Să nu dai crezare poveștilor pe care ți le spune depresia

 „Bestia” – așa numesc eu depresia. Este o afecțiune brutală care te epuizează emoțional, mental și fizic. Găsirea celor mai bune moduri de a face față impactului ei asupra vieții poate fi o provocare.

Depresia m-a însoțit aproape toată viața, și, deși acum am sentimentul că o controlez destul de bine, mi-a fost incredibil de greu să ajung în acest punct. Au fost momente în care simțeam că doar exist, că plutesc prin viață, cu totul ruptă de mine. Nu eram niciunde. Eram prezentă vag, și asta doar pentru că trebuia să fiu.

Am încercat să mă sinucid de două ori — moartea părea o perspectivă mai bună pentru că nu trăiam în mod real. Chiar dacă astăzi pot să privesc înapoi și să îmi dau seama că nu așa stăteau lucrurile, atunci nu voiam să mai trăiesc cu acele sentimentele întunecate, sumbre care mă încercau constant.

Găsirea unor modalități noi de a face față

În trecut, ori de câte ori aveam un episod depresiv, deveneam răutăcioasă și nervoasă. Îmi manifestam frustrarea adesea ţipând la ceilalţi. Nu îmi doream să fiu aşa, însă durerea emoțională era atât de puternică, încât trebuia să mă descarc. Nu era prea plăcut să te afli în preajma mea. Dacă nu aveam o criză de nervi, stăteam ascunsă în pat, uneori zile în șir. Obișnuiam să mă retrag din viață cât mai mult posibil pentru că nu mai voiam să fac parte din ea.

Aceste mecanisme de adaptare nu m-au ajutat niciodată cu adevărat. Dimpotrivă, mi-au prelungit suferinţa şi senzaţia de înstrăinare. Întrucât sufăr de migrenă severă cronică, a fost și mai dificil să fac față depresiei. Atunci când suferi de o boală pentru care nu există tratament și din cauza căreia ai dureri constante, zi de zi, este greu să ții depresia la distanță. În cea mai mare parte a timpului, treceam peste durerea fizică și emoțională pentru că trebuia să am grijă de copii și de casă. Însă mi-am dat seama că nici aceasta nu era o soluţie prea bună.

Abia după a doua tentativă de sinucidere m-am hotărât să schimb strategia de abordare a depresiei. Iată câteva dintre modalitățile prin care am învățat să controlez mai bine depresia și efectele sale asupra propriei vieți.

Propria persoană nu este sinonimă cu boala

Este important felul în care vorbim despre boală, în special despre starea psihică. Am observat că limbajul pe care îl foloseam îmi personifica boala mentală. Spunând „Sunt deprimată” sugerez că eu sunt depresia însăși, nu că sunt o persoană care trăiește cu depresie. Nu vei auzi pe nimeni spunând „Sunt cancer” sau „Sunt diabet”. Prin faptul că obișnuiam să gândesc și să vorbesc despre mine în felul acela, îmi anulam cumva identitatea — depresia îmi umbrea restul ființei.

A trebuit să mă extrag din definiţia depresiei. Pentru mine a fost important să aleg în mod conștient să vorbesc despre depresie diferit, așadar, în loc să spun că sunt deprimată, spun că am un puseu. Așa cum am puseuri de artrită sau de fibromialgie, care apar și dispar. Uneori persistă o zi, alteori o săptămână sau mai mult. Faptul că am separat ceea ce sunt eu de boală m-a ajutat să pun lucrurile în perspectivă. Eu nu sunt boala mea psihică.

Acordă-ți permisiunea de a nu te simți bine

Pentru mine, unul dintre cele mai mari obstacole pe care trebuie să le depășesc este sentimentul de vinovăție care însoțește depresia. Pot să spun din proprie experiență că nimic nu îți induce sentimentul culpabilității într-o măsură mai mare decât depresia — pe mine m-a făcut să mă simt responsabilă pentru durerea, stresul, disconfortul și sentimentele tuturor celor din jurul meu. Fiind soție și mamă cu tulburare depresivă majoră, mi-a fost greu să nu mă simt vinovată atunci când un puseu mă împiedica fizic să mă dau jos din pat. Îmi venea să-mi dau palme pentru că nu eram în stare să gătesc sau să fac curat sau pentru că nu petreceam suficient de mult timp cu copiii.

Soțul meu întotdeauna mă liniștea spunându-mi că nu e nicio problemă dacă nu pot să fac niciunul dintre lucrurile astea, însă sentimentul de vinovăție rămânea. Apoi, într-o zi, am avut o sclipire— dacă el spune că e în regulă să nu mă simt bine, înseamnă că și eu ar trebui să accept asta. El îmi acorda în permanență răgazul să am grijă de mine. De ce îmi era atât de greu să îmi acord eu însămi această permisiune? Copiii mei erau fericiți, hrăniți și în siguranță. Soțul meu încă mă iubea. Nimic nu se destrămase. Nu e nicio problemă dacă apare din când în când un puseu al bolii. Este în regulă.

Aceasta a fost lecția uriașă pe care am învățat-o și care m-a ajutat să fac cele mai semnificative schimbări în privința modului în care gestionez depresia.

Fii înțelegător cu tine

E foarte dificil să faci față vocii interioare autodepreciative, combinate cu depresia. Uneori nu e chiar așa rău. Alteori, însă, vocea interioară este atât de puternică, încât nu pot să îmi aud propriile gânduri. Știam că am nevoie să găsesc mecanisme noi pentru a face față — cele vechi nu erau sănătoase și nu mă ajutau cu nimic, nu îndreptau cu nimic situația.

A trebuit să exersez mult până să învăț cum să reduc la tăcere această voce, însă cu timpul, am constatat că meditația ghidată este cu adevărat utilă pentru a rezista în fața vocii interioare care te subminează. Mi-am făcut un obicei din a asculta meditații axate pe iubirea de sine, bunătatea față de propria persoană și puterea de a ierta. În loc să îi permit depresiei să îmi acapareze gândurile şi sentimentele faţă de propria persoană, mi-am orientat energia către ceva mai pozitiv.

Nu a fost ușor să deprind această practică și chiar și astăzi e o provocare— încă am momente în care puseurile mă copleșesc întrutotul. Însă zilele dificile sunt mult mai rare acum decât înainte și sunt recunoscătoare pentru asta.

Este important să îți aloci timp pentru autoîngrijire. Merităm cu toții să ne acordăm timp și energie pentru a avea grijă de noi. Instinctiv, ca soție și mamă, i-am pus pe soț și pe copii mai presus de propria persoană — dar asta a însemnat deseori să nu-mi mai rămână nimic pentru mine și m-am simțit sleită de resurse. Trebuia să schimb lucrul ăsta. Atunci când am considerat că autoîngrijirea este crucială și i-am acordat prioritate, am devenit o soție și o mamă mult mai bună.

Trebuie să înveți să spui nu

La un moment dat, m-am împăcat cu faptul că nu sunt o femeie-minune, așa cum credeam că trebuie să fiu. Pur și simplu vor fi zile în care nu voi putea fi totul pentru toată lumea și nu e nicio problemă cu asta.

Pare destul de simplu să spui nu, să accepţi că nu poţi face anumite lucruri, însă în realitate e mai greu decât credem. Pentru mine, lecția aceasta a fost o revelație. Nu trebuie să mă simt vinovată pentru că refuz să îmi asum angajamente pe care mă simt incapabilă să le duc la bun sfârșit din punct de vedere fizic, mental sau emoțional – de fapt, este chiar sănătos să stabilești astfel de limite. Dacă spui tuturor da, ajungi să te epuizezi și te vei simți fără rost, atât față de tine, cât și față de alții.

Îmi acord permisiunea de a nu face totul. Îmi datorez mie însămi acest lucru. Cu toții ne datorăm acest lucru.

Concluzie

Aceste practici m-au ajutat enorm în ultimii cinci ani, însă trebuie să menționez că niciunul dintre aceste progrese nu a apărut peste noapte. A fost nevoie de foarte multă răbdare, practică și muncă serioasă cu medicul și echipa mea de sprijin. Însă a meritat din plin. Îi încurajez pe toți cei care trăiesc cu depresie sau cu o altă boală psihică să încerce aceste metode.

Am învățat să îmi descopăr puterea și să mă ridic, iar acum îmi doresc să îi ajut și pe alții să facă același lucru. Dacă îți este greu să găsești căile prin care să depășești depresia, nu uita: meriți timpul, energia și efortul alocate pentru a avea grijă de tine. 

---

Dacă doriți informații suplimentare despre gestionarea afecțiunii dumneavoastră, vă recomandăm să vă adresați unui profesionist din domeniul sănătății.

NPS-RO-00023