Teamă, oboseală, eșec: principalele 3 griji ale aparținătorilor

La cinci ani după ce a devenit îngrijitor și aparținător cu normă întreagă al familiei, Marc Lawrence se confruntă cu cele trei griji zilnice care îl epuizează – teama, oboseala și eșecul.

Acum că am intrat în al cincilea an de activitate ca aparținător de familie, vreau să îmi fac o autoevaluare.

Zilele astea, rareori găsesc timpul în care să mă gândesc cum mă simt sau ce mă apasă. Îmi umplu fiecare zi cu îngrijirea persoanelor dragi, creșterea fiicei mele, gospodărirea casei și toate celelalte treburi care apar de nicăieri și cu care trebuie să jonglez. Din fericire, nu sunt foarte stresat sau îngrijorat în cea mai mare parte a timpului, dar simt aproape în permanență un anumit nivel de anxietate. Sunt mereu pe punctul de a lupta sau a fugi și este nevoie de mult efort ca să-mi reprim aceste sentimente și să fac mai departe ce e de făcut.

Acum, m-am obișnuit cu acest sentiment, dar nu spun că e un mod sănătos de a trăi. Faptul că sunt mereu la limită îmi consumă toată energia și motivația, aducându-mă tot mai aproape de o stare de epuizare de care îmi e groază. Ca parte a autoevaluării, m-am gândit că dacă aș înțelege cauzele acestei probleme de anxietate, aș reuși să o reduc în mare măsură. Așa cum trebuie și, de data asta, fără să o reprim și să o ignor.

La suprafață, există multe motive pentru a fi neliniștit. Lumea pare să fie într-o stare constantă de anxietate, cu toate nenorocirile pe care le vedem la știri. Acum cinci ani, accidentul vascular cerebral al soției mele aproape că ne-a dat gata pe amândoi.

Dar toată viața am avut de-a face cu evenimente nebunești (de ordin global și personal), așa că nu sunt dispus să cred că anxietatea e doar „ceva ce ți se întâmplă”.

Dacă mă străduiesc să privesc mai adânc și să îmi explorez gândurile mai vulnerabile, pot vedea că anxietatea pe care o resimt reflectă trei sentimente fundamentale:

• Teamă
• Oboseală
• Eșec

Da, acestea trei. Chiar dacă nu apar tot timpul, sunt destul de prezente. Am învățat să mă descurc cu starea permanentă de teamă care mă macină și cu oboseala care nu mai trece niciodată. Mă rog, nu „să mă descurc”. Să le accept? Să le tolerez?

Devine evident că acceptarea acestor trăiri ca fiind „soarta mea în viață” îmi face mai mult rău decât bine.

Teama – uneori rațională, alteori nu

În general, nu sunt un om temător. Sau poate că sunt, dar mă pricep să îmi reprim teama.

Cu toate acestea, orice persoană care a trecut printr-un eveniment traumatizant sau se află sub o presiune neobișnuită – dar susținută – se va confrunta cu o oarecare teamă. Viitorul este incert, chiar și atunci când fac aceleași lucruri zi de zi. Nu mă pot simți niciodată confortabil și nu pot spune „Gata, s-a sfârșit”. Mereu mă aștept la un dezastru sau o dezamăgire.

Am multe lucruri de care să mă tem, de exemplu:

• Ce se întâmplă dacă soția mea are alt AVC?
• În condițiile astea, fiica mea va putea să devină o persoană puternică, independentă? Sau totul este prea mult pentru ea?
• Voi fi sănătos suficient de mult timp ca să pot avea grijă în continuare de soția mea?
• Voi trăi suficient de mult ca să fac tot ce trebuie făcut?
• Vom avea întotdeauna suficiente resurse pentru a ne susține?

Niciunul dintre aceste aspecte nu mă înspăimântă din cale-afară, dar zilnic mă macină neliniștea. Cu cât încerc mai mult să o reprim, cu atât mă macină mai mult.

Meditez (deși nu atât de des pe cât ar trebui). Practic meditația cât de des pot și mă asigur că există lucruri de care vreau să mă bucur în viitor. Dar nu pot să scap complet de frică.

Ceea ce ajută cel mai mult este să o recunosc și să o accept. Când îmi dau seama că anxietatea nu este cauzată de prea multă cafea sau de gânduri iraționale precum „Dacă îmi cade un meteorit pe casă?”, mă opresc. Respir adânc, mă gândesc la ceva pozitiv și mă calmez.

Nu este ușor. Dar este mult mai bine să spun: „Simți asta, așa că recunoaște-o. Acceptă ce simți. Apoi fă ceva.”, decât să spun: „Nu-mi place! Nu vreau să mă simt așa! Ignoră!”

Totul este un efort în desfășurare.

Oboseala – întotdeauna prezentă, greu de rezolvat

M-am săturat să mă tot plâng că sunt obosit. N-am putut să mă obișnuiesc niciodată cu un somn agitat și plin de întreruperi. Deci, când mă lupt cu o varietate de factori de stres, așa cum se întâmplă de obicei, oboseala este copleșitoare.

Sfaturile generale privind somnul nu mă ajută cu nimic. Am apelat la doctori, la colegi și la internet, iar sfaturile sunt de obicei aceleași:

• Mergi la culcare mai devreme
• Dormi câte puțin în timpul zilei
• Bea ceai de mușețel
• Dormi în altă cameră decât soția
• Evită cofeina și alcoolul

Nu sunt sfaturi proaste în sine, dar niciunul nu mi-a rezolvat problema. Mă afectează permanent lipsa de somn și e greu să mă împac cu situația. Nimic nu mă va ajuta să recuperez somnul pe care l-am pierdut deja.

Mă culc la aceeași oră în fiecare seară (deși foarte târziu). Evit cofeina și alcoolul înainte de orele de somn alocate și folosesc deseori un aparat CPAP (dispozitiv cu presiune pozitivă continuă) pentru a combate apneea în somn. Aceste practici mă ajută să dorm suficient pentru o zi întreagă, de obicei cu un somn scurt după-amiaza.

Însă ce nu rezolvă este latura emoțională a extenuării. Este la fel de reală – și uneori mai rea – decât povara fizică a oboselii. Să fiu îngrijitor înseamnă că lucrez nonstop. Sunt mereu la datorie, ÎNTOTDEAUNA mai este ceva de făcut și în fiecare zi apare un „eveniment neașteptat” de un fel sau altul, mai grav sau mai puțin grav, care mă exasperează mai mult sau mai puțin. Oricât aș încerca, nu pot controla fiecare aspect al vieții mele.

În schimb, încerc să accept situația și să o gestionez cât de bine pot. Simt că mereu sunt pe punctul de a ceda din cauza epuizării, așa că nu ratez niciuna din rarele ocazii de a face o pauză.

Eșecul – mă pândește la fiecare colț

Mă consider o persoană competentă și capabilă și, de obicei, nu îmi fac griji că voi avea vreun mare eșec. Cu toate acestea, pe măsură ce îmbătrânesc, iar teama și oboseala mă afectează, probabil că voi face greșeli.

Când ești îngrijitor și aparținător, ai nenumărate ocazii s-o dai în bară. Uneori, o greșeală nu e mare lucru, dar alteori poate pune viața în pericol.

Ieri ne-am înghesuit cu toții în mașină și am mers la unul dintre evenimentele de la școală ale fiicei mele. Când am ajuns acolo, școala era ca un oraș fantomă. În timp ce așteptam să vină restul lumii, mi-am dat seama că veniserăm cu o oră mai devreme decât trebuia.

Scuze, am greșit! Nu s-a întâmplat nimic – am râs și ne-am văzut de eveniment. Dar în capul meu se auzea o voce care îmi amintea insistent și agasant că astfel de greșeli sunt tipice pentru oboseala cronică și lipsa de concentrare. În ziua respectivă, o neatenție de moment n-a fost o problemă, dar dacă data viitoare mi se întâmplă când o ajut pe soția mea să se așeze în cadă? Sau când îi pregătesc medicamentele? O supradoză sau o doză prea mică ar putea avea efecte catastrofale.

Lipsa de concentrare sau de atenție este o problemă serioasă, deși știu că toată lumea face greșeli. Încerc să-mi calmez îngrijorarea verificând de două ori tot ce fac, asigurându-mă că sunt atent în fiecare clipă și setând memento-uri. Toate echipamentele medicale durabile ale soției mele sunt inspectate cu regularitate pentru a depista eventualele defecte. Evit să îmi asum riscuri care mi-ar putea răni soția sau pe mine.

Cel mai important este că încerc să fiu înțelegător cu mine însumi atunci când ceva nu merge bine. Există lucruri pe care nu le pot controla și lucruri pe care le pot controla, dar nimeni nu este perfect. Dacă las mâncarea să se ardă sau nu o ajut pe soția mea la duș pentru că nu mă simt sigur pe picioare, promit că n-o să-mi fac reproșuri nesfârșite.

Vreau ca totul să fie perfect și îmi e greu să accept lipsa de perfecțiune. Dar refuzul de a face compromisuri duce numai la nefericire. Nu trebuie să mă mai cramponez atâta.

Rezistența morală este răspunsul!

Rezistența morală nu înseamnă altceva decât îndârjire. Înseamnă forța psihică de a îndura cu curaj durerea, vicisitudinile și pericolele.

Oamenii mă întreabă mereu cum fac tot ce am de făcut. Răspunsul meu standard era unul ironic: „Parcă am de ales?”

Un răspuns mai bun ar fi: „Cu timpul, m-am îndârjit.” Cu siguranță, lucrurile cu care m-am confruntat în timpul vieții nu sunt la fel de traumatizante ca cele cu care s-au confruntat alții. În fiecare zi, oamenii pierd totul în fața dezastrelor naturale și a războiului. Îi pierd pe cei dragi fără niciun avertisment. Un medic îi diagnostichează cu o boală cronică sau terminală.

Când resimt oboseala, durerea și stresul, poate fi greu să recunosc că am avut noroc în viață. Cu toții avem demonii noștri, iar faptul că știu că alți oameni o duc mult mai rău nu-mi ușurează povara.

Dar îmi dau seama că le am alături pe soția și pe fiica mea. Sunt sănătos și pot merge mai departe în fiecare zi. Și există oameni mai puțin norocoși, care au nevoie de ajutorul meu.

Viața unui îngrijitor de familie este un maraton. Este greu să înțelegi prin ce trece altă persoană, dacă nu ai încercat să te pui în locul ei. Cu toate acestea, deși aparținătorii nu pot face schimb cu altcineva, putem educa alte persoane cu privire la așteptările și responsabilitățile noastre zilnice.

Nu suferi în tăcere! Fii o persoană proactivă care cere ajutor, își poate exprima nevoile și își amintește să respire. Ajută-i pe ceilalți să te ajute pe tine când poți. Și, încă o dată, RESPIRĂ.

---

NPS-RO-00391-12-23