Viața profesională și migrena

Daisy Swaffer a încercat mulți ani să-și urmeze cariera, deși suferea de migrenă cronică. Iată cum a procedat și iată de ce a hotărât să se oprească.

Este foarte, foarte greu să muncești când ai o boală cronică. Când ai o boală episodică și imprevizibilă, cum este migrena, situația devine și mai dificilă. Este ciudat, dar viața profesională și migrena par a fi un aspect al bolii despre care nu vorbim prea mult, probabil pentru că migrena este atât de diferită de la o persoană la alta și pentru că locurile de muncă și cerințele profesionale sunt atât de variate.

Fiecare are propria experiență în ce privește viața profesională și migrena. Deși nu pot vorbi despre experiența ta, pot să îți spun cum a decurs a mea.

Viața înainte de migrenă

În cazul meu, migrena nu s-a manifestat înainte de vârsta de 29 de ani. Până la momentul respectiv, îmi construisem o carieră de un deceniu în asistență pentru aplicații și dezvoltarea aplicațiilor software. Să fii femeie și să lucrezi în domeniul STEM (știință, tehnologie, inginerie și matematică) nu e ușor și eram mândră de progresul pe care îl făcusem. Am îndeplinit diverse funcții, am beneficiat de promovări, creșteri salariale și bonusuri și eram foarte apreciată de colegii mei.

Uneori, mă gândesc la cariera mea, așa cum era imediat înainte să apară atacurile de migrenă, și mă întreb unde aș fi ajuns. Cât de mare ar fi fost succesul meu? Ce realizări aș fi avut? Însă aceste gânduri nu mă ajută cu nimic. În schimb, încerc să mă uit înapoi cu mândrie și să îmi amintesc de mine, așa cum eram înainte de migrenă, cu drag și nu cu invidie.

Migrena, munca și medicina muncii

Îmi amintesc foarte clar prima migrenă pe care am avut-o. Cred că o parte din motivul pentru care mi s-a întipărit în memorie, în ciuda sutelor sau chiar a miilor de migrene de atunci, este pentru că nu știam ce mi se întâmplă. Credeam că am o tumoare pe creier sau așa ceva, și că sunt în pragul morții. Cu toate acestea, în loc să văd cum îmi trece întreaga viață prin fața ochilor, simțeam că mă mișc prin clei.

Eram la serviciu la momentul respectiv, dar eram ultima la birou, așa că nu era nimeni care să mă ajute. Am reușit să-i trimit un mesaj prietenului meu să vină să mă ia și cred că și-a dat seama că situația e gravă când mi-a oferit niște ceai cald pe care mi-l adusese, iar eu am refuzat ferm, ceea ce nu-mi stătea deloc în fire.

Aceasta a fost prima mea migrenă la serviciu, dar nu și ultima.

În câteva luni, aveam deja între șase și nouă zile de migrenă pe lună. La momentul respectiv, lucram în orașul meu natal trei zile pe săptămână și trebuia să merg la Londra și să lucrez acolo de două ori pe săptămână. Am crezut atunci că deplasările contribuie la înrăutățirea migrenelor. Acum, după câțiva ani, sunt sigură că așa era.

La aproximativ un an după primul meu atac, am lipsit atât de mult de la serviciu din cauza migrenei, încât am fost trimisă la medicul de medicina muncii. Asta m-a speriat la momentul respectiv: niciodată nu avusesem nevoie nici măcar să știu că avem un departament de medicina muncii, darămite să mai fiu și trimisă acolo.

Credeam că voi fi interogată, acuzată și condamnată și eram foarte stresată de acest lucru. Cu toate acestea, curând mi-am dat seama că oamenii respectivi erau mult mai imparțiali decât mă așteptasem și că principala lor preocupare era să încerce să creeze condițiile pentru a obține cele mai bune rezultate de la angajați.

Și ei credeau că deplasările și somnul neregulat rezultat din acestea au contribuit probabil la migrenele mele și mi-au recomandat să încetez sau să reduc deplasările. Managerii mei au fost de acord, fără prea mult entuziasm, să mă deplasez de două ori pe lună în loc de două ori pe săptămână, pe o perioadă de probă de 12 săptămâni. În acea perioadă migrenele mele s-au ameliorat mult – într-una din luni, am avut o singură zi de migrenă!

În mod previzibil, migrenele s-au agravat când am reluat deplasările. Peste câteva luni, m-am mutat în alt oraș și într-un alt post și, atât eu, cât și angajatorii mei speram că astfel se vor îmbunătăți lucrurile.

Și chiar s-au îmbunătățit – cam o lună.

Poate că totul ar fi mers mai bine și rezultatele ar fi fost mai bune, dar am avut o problemă complet separată la ochiul drept și migrenele mi s-au exacerbat grav. Următoarele luni au trecut ca prin ceață și aveam atacuri de migrenă aproape în fiecare zi, până când medicul meu de familie mi-a dat un concediu medical de trei săptămâni.

Pe durata concediului medical, am avut doar trei zile de migrenă. Aceasta a fost prima dată când mi-am dat seama cu adevărat ce impact are munca asupra afecțiunii mele.

Audieri disciplinare și contracte expirate

Viața a mers mai departe și munca a mers mai departe, dar aveam în continuare opt până la 15 zile de migrenă pe lună, ceea ce îmi afecta semnificativ prezența la serviciu. La două luni după întoarcerea la serviciu, am avut prima ședință disciplinară.

Cred că ședințele disciplinare sunt cel mai rău lucru la locul de muncă pentru o persoană cu o boală cronică.

Rezultatul tuturor întâlnirilor a fost întotdeauna că făceam tot ce puteam pentru a-mi gestiona migrenele în mod optim. În fond, nu exista nimeni pe lume care să vrea să mi se îmbunătățească starea mai mult decât mine. Cu toate acestea, trăiam mereu sub amenințarea concedierii, iar acest lucru mi-a sporit stresul, ceea ce a dus la și mai multe migrene.

Noul meu post a însemnat să trec de la un contract pe perioadă nedeterminată la unul de 12 luni, și nu am fost deloc surprinsă atunci când, la sfârșitul perioadei, contractul meu nu a fost reînnoit. Am fost efectiv dată afară din cauza migrenelor mele, dar fără ca angajatorul să fie nevoit să treacă prin procedura completă de concediere.

Încă nu știu ce părere am despre asta. Pe de o parte, pare necinstit din partea lor să nu spună că nu îmi reînnoiesc contractul din cauza migrenei de care sufăr. Pe de altă parte, știam ce urmează, așa că mi s-a părut că mi-au înfipt un cuțit în față și nu în spate. Ambele părți știau ce se va întâmpla, dar tot m-a durut. Când am plecat după ce muncisem acolo timp de șapte ani, nici măcar nu am primit o notă de mulțumire. De parcă trebuia să-mi fie rușine.

Cred că asta a fost partea cea mai grea.

Decizia de a trăi la scară mai mică

După șase luni în care mi-am căutat un loc de muncă (timp în care migrenele s-au redus la una până la patru zile pe lună), m-am angajat altundeva. Era un mare pas înapoi în ceea ce privește responsabilitatea și primeam mai puțin de jumătate din salariul anterior, dar mi-a părut foarte bine să revin în activitate.

Cu toate acestea, lucram acolo doar de trei săptămâni, când a trebuit să îmi iau prima zi de concediu medical din cauza migrenei. Avusesem deja trei atacuri, dar evitasem să îmi iau concediu. În retrospectivă, ar fi trebuit să văd legătura mult mai puternică dintre muncă și frecvența atacurilor mele, dar cred că efectiv nu voiam să văd. Nu am vrut să-mi recunosc înfrângerea sau să simt că sunt un angajat mai puțin valoros din cauza migrenelor.

 Așa că întregul ciclu a început din nou. Atacurile de migrenă mă dominau din nou și lipseam din ce în ce mai mult de la muncă. După un an și jumătate la compania respectivă, într-o ședință disciplinară, am întrebat dacă îmi pot reduce programul de lucru, în speranța că lucrurile se vor îmbunătăți. Acest lucru a ajutat o vreme, dar nu a durat.

 În cele din urmă, întreaga mea viață s-a redus la efortul de a mă simți îndeajuns de bine ca să merg la muncă cele trei zile convenite în fiecare săptămână. Îmi consumam toate resursele ca să reușesc să merg la serviciu. Din păcate, migrenele nu sunt ușor de gestionat și încă lipseam multe zile.

După doi ani de lucru cu jumătate de normă, am primit din nou concediu medical de trei săptămâni și imediat după aceea am avut două săptămâni de concediu anual de odihnă. În acele cinci săptămâni de concediu, nu am avut niciun atac de migrenă și am avut prima mea zi fără durere de peste un an.

Confruntarea cu realitatea

Acesta a fost momentul în care, în sfârșit, mi-a picat fisa. Nu mai puteam ignora impactul pe care îl avea munca asupra migrenei. În următoarele câteva luni, m-am împăcat cu faptul că trebuie să nu mai lucrez, dacă vreau să am și altceva în viață în afară de migrene și tentative de a munci. Am cerut un concediu sabatic de un an, dar am fost refuzată pentru că ar fi fost prea greu să mi se găsească un înlocuitor temporar, așa că am demisionat.

După demisie, frecvența atacurilor a scăzut. Când m-am întâlnit cu asistenta specializată în migrene, la circa opt luni după ce îmi dădusem demisia, ne-am îmbrățișat și am plâns de fericire. Înainte, când mergeam la cabinet, eram de-a dreptul descompusă, așa că a fost grozav să îi pot da și vești bune.

Au trecut puțin peste doi ani de când am încetat să lucrez și știu că am luat decizia corectă. Încă mă chinui cu atacurile de migrenă, dar acum le pot oferi timpul și grija de care au nevoie, în loc să încerc să depășesc situația și să sfârșesc prin a o face și mai rea.

Desigur, încă mă lupt cu faptul că nu lucrez. În zilele proaste, mă simt inutilă – o risipă și o povară. Deoarece o mare parte din gestionarea migrenelor mele implică odihna, trebuie să mă lupt cu mintea mea care îmi spune că sunt o leneșă. Pentru a combate acest lucru, contribui în alte moduri la gospodărie. Gătesc pentru noi aproape în fiecare zi, ceea ce este o schimbare binevenită, deoarece în cei mai răi ani de migrenă am supraviețuit aproape în totalitate cu mâncare la pachet și fast food.

Aspecte esențiale de reținut

 Îmi plăcea cariera mea și urăsc faptul că nu pot lucra. Știu că am atât de multe de oferit. Dar știu și că dacă o voi lua din nou pe acel drum îmi va aduce numai durere și suferință. Trebuie să-mi reamintesc că faptul că nu lucrez nu echivalează cu un eșec. Am o responsabilitate față de mine și față de cei dragi să am grijă de mine și să-mi prioritizez sănătatea.

Admir pe oricine reușește să lucreze în continuare în timp ce suferă de migrenă cronică, dar dacă efectiv nu mai poți munci nu înseamnă că te-ai dat bătut.

---

Dacă doriți informații suplimentare despre gestionarea afecțiunii dumneavoastră, vă recomandăm să vă adresați unui profesionist din domeniul sănătății. 

NPS-RO-00392-12-23